Camera Desenelor

Alba ca zapada

2009-03-22T11:00:39+00:00

Alba ca zapada

A fost odata o imparateasa si intr-o iarna, pe cand zapada cadea din inaltul nemarginit al cerului, in fulgi mari si pufosi, craiasa statea intr-un jilt, si cosea langa

o fereastra cu pervazul negru, de abanos. Si cum cosea ea asa, aruncandu-si din cand in cand privirea la ninsoarea ce se cernea de sus, se intampla sa se intepe cu acul in deget

si trei picaturi de sange cazura in zapada. Rosul sangelui arata asa de frumos pe albul zapezii, ca imparateasa ramase incantata si gandi in sinea ei: "Ce n-as da sa am un copil

alb ca zapada, rosu ca sangele meu si cu parul negru ca abanosul !"

Trecu timpul, dar nu prea multisor, si imparateasa nascu o fetita alba ca zapada, rosie ca sangele si cu parul negru ca abanosul. Si-i dadura numele de Alba-ca-Zapada...

Dupa ce o aduse pe lume, imparateasa muri.

Cum trecu anul, imparatul isi lua alta sotie. Femeia asta era cadra de frumoasa, dar nespus de trufasa si mandra, si n-ar fi ingaduit nici in ruptul capului s-o intreaca alta

in frumuseste. Avea o oglinda fermecata si ori de cate ori se privea intr-insa, nu uita sa o intrebe:

- Oglinda, oglinjoara,

Cine e cea mai frumoasa din tara ?

Si oglinda ii raspundea:

- Maria ta esti cea mai frumoasa din intreaga tara!

Imparateasa zambea fericita, fiindca stia ca oglinda graieste numai adevarul.

Vezi insa ca Alba-ca-Zapada crestea si se facea pe zi ce trecea tot mai frumoasa; si cand implini sapte ani, era o minunatie de fata: frumoasa ca lumina zilei. Si frumusetea

imparatesei incepu a pali inaintea ei.

Si intr-o buna zi, cand imparateasa intreba oglinda:

- Oglinda, oglinjoara,

Cine e cea mai frumoasa din tara ?

Oglinda ii raspunse:

- Frumoasa esti, craiasa, ca ziua luminoasa,

Dar Alba-ca-Zapada e mult, mult mai frumoasa !

La auzul acestor vorbe, imparateasa se inspaimanta grozav si, de pizma si ciuda, odata se ingalbeni si se-nverzi, de ziceai ca-i moartea. Din clipa aceea, de cate ori o zarea pe Alba-ca-Zapada simtea ca-i plezneste fierea de ciuda; si azi asa, maine asa, pana ce incepu sa o urasca de moarte. Pizma si ciuda cresteau in inima ei ca buruiana cea

rea si se cuibarisera atat de adanc, ca imparateasa nu-si mai gasea pacea nici ziua, nici noaptea. In cele din urma, chema un vanator si-i porunci:

- Ia fata asta si du-o in adancul padurii, ca nu rabd sa o mai vad in fata ochilor ! Omoar-o, si drept marturie ca mi-ai implinit porunca, sa-mi aduci plamanii si inima

netrebnicii !

Vanatorul nu iesea din vorbele imparatesei si se afunda cu Alba-ca-Zapada in padure; dar cand scoase jungherul de la brau si se pregatea sa-i strapunga inima nevinovata, sarmana copila incepu sa planga in hohote si sa se roage:

- Vanatorule draga, cruta-mi viata si-ti fagaduiesc c-o sa-mi pierd urma in salbaticia asta de codru si nu am sa ma mai intoprc niciodata acasa!

Si pentru ca Alba-ca-Zapada era atat de frumoasa, vanatorului i se facu mila de ea si-i spuse:

- Daca-i asa, fugi de te ascunde, fetita draga, unde nu calca picior de om ! Iar in sinea lui gandea: "Biata de tine, pana la urma tot au sa te sfasie fiarele salbatice!..."

Totusi, parca i se luase o piatra de pe inima ca nu trebuiese sa-si manjeasca mainile cu sange nevinovat. Si cum tocmai atunci trecea in fuga pe acolo un pui de mistret, il

injunghie si, scotandu-i plamanii si ficatii, le duse imparatesei drept marturie ca i-a implinit in totul dorinta.

Imparateasa ii porunci bucatarului sa le gateasca de indata, cu sare si cu tot felul de mirodenii, si atat de neagra era la suflet ca nu se dadu in laturi sa le manance,

incredintata fiind ca mananca plamanii si ficatii fetitei.

Biata copila ramasese singura-singurica in padurea cea nesfarsita, si era atat de infricosata, ca privea la multimea frunzelor de pe copaci, ca si cand de acolo ar fi

putut sa se iveasca vreo primejdie - si nu stia in ce chip si-ar putea gasi scaparea... Intr-un sfarsit, incepu sa alerge, si gonea intr-una peste bolovani colturosi si

printre maracini, iar fiarele salbatice, treceu in goana pe dinaintea ei, dar nu-i faceau nici un rau. Alerga ea asa, cat o mai tinura picioarele, si-n geana amurgului dadu cu ochii de o casuta si intra inauntru sa se odihneasca.

In casuta, toate lucrurile erau mititele, dar atat de gingase si sclipind de curatenie, ca ti-era mai mare dragul sa le privesti. Pe o masuta acoperita cu o fata de masa alba

erau randuite sapte talere mici, si langa fiecare taler se afla cate o lingurita, o furculita, un cutitas si-o cupa cat un degetar. Iar de-a lungul unui perete se insirau sapte patuceane

asternute cu cearsafuri albe ca neaua.

Cum era tare flamanda si insetata, Alba-ca-Zapada ciuguli cate un pic din fiecare taler, ciupi dintr-o faramita de paine si sorbi din fiecare cupa cate o

inghititura de vin, fiindca nu voia sa ia toata mancarea numai de la unul singur. Si fiindca se simtea grozav de obosita, dadu sa se culce intr-un patut, dar nici unul nu i

se potrivea: unul era prea lung, altul prea scurt, si abia ultimul patut se nimeri sa fie pe masura ei. Fata se culca in el si adormi.

Cand se intuneca de-a binelea, sosira si stapanii casutei. Erau cei sapte pitici, care sfredeleau muntii, scormonind in maruntaiele lor pentru a scoate la lumina tot

soiul de metale. Ei aprinsera cele sapte lumanarele si, de indata ce se facu lumina in casuta, isi dadura seama ca cineva strain cotrobaise peste tot, fiindca lucrurile nu se

mai aflau la locul lor, asa cum le lasasera la plecare. Si atunci primul pitic zise:

- Cine a stat pe scaunelul meu ?

Al doilea urma:

- Cine a mancat din talerul meu ?

Al treilea:

- Cine a muscat din painisoara mea ?

Al patrulea:

- Cine a luat din legumele mele ?

Al cincelea:

- Cine a umblat cu furculita mea ?

Al saselea:

- Cine a taiat cu cutitul meu ?

Al saptelea intreba si el:

- Cine a baut din cupa mea ?

Primul pitic cata in jur mai cu luare-aminte, si pe data vazu o mica adancitura in patucul lui.

- Cine s-a culcat in patutul meu ?! se minuna el.

Ceilalti alergara intr-o goana la patuceanurile lor si incepura sa strige, care mai de care:

- Si-n patucul meu a stat cineva !

Dar cand cel de-al saptelea se apropie de patucul sau, dete cu ochii de Alba-ca-Zapada care dormea in el adancita in somn. Ii chema pe ceilalti, si cu totii venira in graba, scotand strigate de uimire. Apoi indreptara catre Alba-ca-Zapada lumina celor sapte lumanarele si ramasera s-o priveasca.

- Doamne, Dumnezeule - apucara ei sa strige - tare frumoasa mai e copila asta !

Si atat de bucurosi erau, ca nu se indurara sa o trezeasca, ci o lasara sa doarma mai departe in patut. Iar cel dea-al saptelea pitic dormi cate un ceas in patul

fiecaruia, si asa trecu noaptea.

Cand se lumina de ziua, Alba-ca-Zapada deschise incetinel ochii si, vazindu-i pe cei sapte pitici se sperie rau. Dar ei se aratara prietenosi si incepura sa o intrebe

cu blandete:

- Cum te cheama, fetito ?

- Alba-ca-Zapada - raspunse ea.

- Si cum se face ca ai ajuns in casuta noastra ? o mai intrebara ei. Atunci, Alba-ca-Zapada le povesti de-a fir-a- par totul: cum maica-sa vitrega a pus s-o omoare, dar

vanatorul se indurase de ea si-i lasase viata, si cum gonise toata ziulica prin padure, pana ce daduse peste casuta lor. Dupa ce o ascultara fara sa scape vreun cuvintel din

istorisirea ei, piticii ii zisera:

- Daca te invoiesti sa vezi de gospodaria noastra, sa gatesti si sa faci patucurile, sa cosi, sa speli, sa impletesti si sa tii totul in buna randuiala si curatenie, apoi poti ramane la noi si n-o sa duci lipsa de nimic.

- Da, primesc cu draga inima ! raspunse Alba-ca-Zapada, si de atunci ramase la ei.

Ea ingrijea acum de toate treburile casei, si-n fiecare dimineata, piticii plecau in munti sa scoata aur si tot soiul de alte metale, si cand se intorceau seara acasa,

gaseau mancarea gata, aburind pe cuptor. Peste zi, fata ramanea singura singurica si, din aceasta pricina, piticii cei buni avusesera mereu grija s-o povatuiasca:

- Pazeste-te de mastera, ca n-o sa-i fie greu de fel sa afle ca esti la noi ! Si cine stie ce pune iar la cale ! Nu cumva sa lasi pe cineva sa intre in casa !

Iar imparateasa, fiind incredintata ca mancase plamanii si ficatii fiicei ei vitrege, se credea iarasi cea mai frumoasa de pe lume. Si intr-o zi, apropiindu-se de oglinda,

o intreba:

- Oglinda, oglinjoara,

Cine e cea mai frumoasa din tara ?

Atunci oglinda ii raspunse:

- Frumoasa esti, craiasa, ca ziua luminoasa,

Dar acolo, ascunsa-n munti,

Sta Alba-ca-Zapada, la cei pitici carunti,

Si-i mult, mult mai frumoasa ! ....

Imparateasa se sperie din cale-afara, fiindca stia prea bine ca oglinda nu o minte. Si-si dadu pe data seama ca vanatorul o inselase si ca Alba-ca-Zapada era inca in viata.

Incepu atunci sa se framante si sa chibzuiasca in ce chip ar putea sa o piarda din nou, caci atata timp cat nu era cea mai frumoasa din toata imparatia, pizma ii chinuia

sufletul fara ragaz si n-avea clipa de liniste. In cele din urma, nascociceva: isi vopsi fata si se imbraca intocmai ca o batrana negutatoare, ca nimeni nu ar mai fi putut sa o

recunoasca. Schimbata astfel la infatisare, o porni catre cei sapte munti si, intr-un sfarsit, se pomeni in fata cascioarei celor sapte pitici. Batu la usa si striga din

toata puterea:

- De vanzare marfa frumoasa, de vanzare !

Alba-ca-Zapada isi arunca o privire pe geam si intreba:

-Buna ziua, tusica draga, da' ce ai matale de vanzare ?

- Marfa buna si frumoasa ! se grabi sa-i raspunda negutatoreasa. Cingatori de toate culorile.

Si vicleana scoase una, impletita din matase pestrita.

"Se vede cat de colo ca-i o femeie de treaba - gandi fata - asa ca n-am de ce sa nu o las inauntru ! Ca doar n-o fi foc ! ...

Trase zvorul si o pofti sa intre si-i cumpara cingatoarea cea frumoasa.

- Vai ce pocit ti-ai pus-o, fetito ! Ia apropie-te, sa te gatesc eu cu ea, asa cum se cuvine ! o imbie cu blandete femeia. Alba-ca-Zapada, n-avea de unde sa banuiasca c-ar

paste-o vreo primejdie si o lasa sa-i puna cingatoarea, Dar babusca, o incinse repede cu ea si-o stranse atat de tare, ca fetei i se taie rasuflarea si cazu jos ca moarta.

- Ei, de-acum n-o sa mai fii tu cea mai frumoasa ! hohoti imparateasa si o sterse repede pe usa.

Nu mai trecu mult si, spre seara, venira acasa si cei sapte pitici. Si cum se mai speriara, bietii de ei, cand o gasira pe iubita lor Alba-ca-Zapada zacand la pamant, fara

simtire, de parca ar fi fost moarta. ! O ridicara de jos si, vazand cat de strans ii era mijlocul, taiara in doua cingatoarea. Fata prinse a rasufla iar, si incetul cu icetul, isi reveni in simtiri. Le povesti ea piticilor toate cele ce s-au intamplat, si acestia ii atrasera din nou luarea-aminte:

- Negutatoarea ceea nu era alta decat haina de imparateasa. Fereste-te, barem, de-acu'incolo, fata draga, si nu mai lasa pe nimeni sa intre cand nu suntem noi acasa !

Si tare multa dreptate aveau, ca femeia cea neagra la inima nici nu astepta sa treaca bine pragul palatului si se si duse glont la oglinda si-o intreba:

- Oglinda, oglinjoara,

Cine e cea mai frumoasa din tara ?

Iar oglinda pe data ii raspunse:

- Frumoasa esti, craiasa, ca ziua luminoasa,

Dar acolo, ascunsa-n munti,

Sta Alba-ca-Zapada, la cei pitici carunti,

Si-i mult, mult mai frumoasa ! ....

Imparateasa ramase ca stana de piatra cand auzi asta si simti ca-i navaleste tot sangele-n cap, ca un vartej, de cata spaima si manie clocotea in ea. Va sa zica, tot nu

scapase de Alba-ca-Zapada, tot vie era netrebnica asta !..."Ei bine, da data asta m-oi stradui sa nascocesc ceva fara de gres, ca sa-ti vin de-a binelea de hac !" Si cum la

farmece si vraji n-o intrecea nimeni, haina de imparateasa mesteri un pieptene otravit. Dupa aceea isi schimba hainele si lua infatisarea unei batrane garbovite de ani. Si iarasi

o porni peste cei sapte munti, la cei sapte pitici carunti. Ajungand ea la casuta lor, ciocani in usa si striga:

- Marfa buna de vanzare, marfa buna !

Alba-ca-Zapada cata afara pe geam si spuse:

- Vezi-ti de drum, femeie, ca n-am voie sa las pe nimeni inauntru !

-Da'de privit, cred ca ai voie sa privesti, nu-i asa?...

Si scotand pieptenele cel otravit, il tot plimba pe sub ochii fatei. Atat de mult ii placu pieptenul, ca Alba-ca- Zapada se lasa amagita si deschise usa. Dupa ce se invoira la pret, batrana o momi cu cele mai dulci vorbe:

- Ia vino incoa' la baba, sa te pieptene, ca sa fii si tu o data pieptanata ca lumea !...

Biata Alba-ca-Zapada nu se gandi la nimic rau si se lasa pieptanata. Dar de-abia ii trecu babusca pieptenele prin par, ca otrava si incepu sa lucreze prin toate

madularele, aratandu-si puterea ucigatoare, si biata copila, cazu jos, fara viata.

- Acu' s-a sfarsit cu tine, frumoasa frumoaselor !... ranji la ea femeia cea haina, si-n timp ce se grabea sa se indeparteze de acele locuri, sufletul ei negru clocotea de-o

bucurie draceasca.

Dar spre norocul fetei, inserarea cobora curand si cei sapte pitici sosira acasa. De indata ce o vazura pe Alba-ca- Zapada zacand fara viata, banuira ca mastera trebuie sa fi

pus iar ceva la cale si, cercetand copila cu grija, dadura peste pieptenele cel otravit. Cum i-l smulsera din par, Alba-ca-Zapada isi veni in fire, ca si cand ar fi dormit doar

nitelus, si prinse a le povesti cele intamplate. Dimineata, piticii o sfatuira din nou sa fie cu ochii in patru si sa nu deschida usa nimanui, fie ce-o fi, si apoi se dusera la

treburile lor.

In ast timp, imparateasa ajunse la palatul ei si, asezandu-se in fata oglinzii, se grabi s-o intrebe:

- Oglinda, oglinjoara,

Cine e cea mai frumoasa din tara ?

Si oglinda ii raspunse ca si altadata:

- Frumoasa esti, craiasa, ca ziua luminoasa,

Dar acolo, ascunsa-n munti,

Sta Alba-ca-Zapada, la cei pitici carunti,

Si-i mult, mult mai frumoasa ! ....

Auzind-i spusele, imparateasa incepu sa tremure toata si sa clocoteasca de manie. "Netrebnica asta trebuie sa moara, chiar de-ar fi sa platesc moartea ei cu pretul vietii

mele !"

Se strecura apoi intr-o odaita dosnica, in care nu calca picior de om, si amsteca de ici, amesteca de colo, pana ce plamadi un mar otravit. La infatisare, marul era

nespus de frumos: alb ca spuma, pe o parte si rumen pa alta, ca oricine l-ar fi vazut, i se trezea numaidecat pofta sa-l manance. Dar cine ar fi apucat sa muste numai o data din el,

zile multe nu ar mai avea si cadea mort pe loc. Dupa ce sfarsi de mestesugit marul, imparateasa isi boi fata si se imbraca in straie de taranca. Si schimbata astfel, trecu

peste cei sapte munti, grabindu-se sa ajunga la cascioara celor sapte pitici. Aici batu la usa, dar Alba-ca-Zapada scoase capul pe fereastra si spuse:

- Nu pot lasa pe nimeni sa intre, ca nu-mi dau voiepiticii !

- Alta paguba sa n-am ! raspunse taranca. Slava Domnului, gasesc eu musterii pentru merele mele ! Da' pana una-alta, hai de ia si tu unul, ca nu-i pe bani !...

- Nici nu ma gandesc sa-l iau - raspunse Alba-ca-Zapada - n-am voie sa primesc nimic.

- Ce, te temi sa nu mori cumva otravita ?... strecura ea, cu viclenie, intrebarea. Fii pe pace copilito !... Iaca, tai marul in doua: bucata asta rumena mananc-o tu, iar pe

cealalta oi manca-o eu.

Dar vezi ca marul era cu mestesug facut, ca numai partea cea rumena era otravita.

Alba-ca-Zapada ravnea de nu mai putea sa guste o data din mar, si, cand o vazu pe taranca muscand din el, nu mai putu rabda si, intinzand mana pe fereastra, lua jumatatea cea inveninata. Dar nu apuca sa inghita decat o imbucatura, ca si cazu jos, fara suflare. Imparateasa ii arunca priviri ca de fiara si, beata de bucurie, striga printre hohote de ras:

- Alba-ca-Zapada, rosie ca sangele si neagra ca abanosul, de-acu', piticii n-or mai putea sa te invie !...

Pleca de acolo cat putu de repede si cand ajunse la palat, intreba iar oglinda:

- Oglinjoara din perete, oglinjoara,

Cine e cea mai frumoasa din tara ?

Si deodata auzi vorbele dupa care tanjise atat:

- Maria ta este cea mai frumoasa din intreaga tara !

Abia acum isi gasi linistea inima ei cea pizmasa, pe cat poate fi linistita o inima pizmasa...

In faptul serii, cand piticii se intoarsera acasa, o gasira pe Alba-ca-Zapada zacand pe jos, fara pic de suflare. Era moarta ca toti mortii. O ridicara, cautand sa vada daca

nu gasesc vreun lucru inveninat, ii desfacura cingatoarea, o pieptanara, o spalara cu apa si cu vin, dar totul fu zadarnic. Copila cea draga era moarta ca toti mortii si moarta ramase ! ...

Atunci, o asezara pe o nasalie si, strangandu-se toti sapte in jurul ei, plansera amar si-o jelira trei zile incheiate. Vrura dupa aceea s-o ingroape, dar fata arata atat de frumoasa, de parca s-ar fi aflat doar in somn, si-n obraji avea aceiasi bujori rosii dintotdeauna, asa ca piticii nu se indurara sa o coboare in pamant.

- Nu, in adancul cel negru al pamantului nu o putem cobora ! Ar fi mare pacat !... graira care mai de care si, asternandu-se pe munca, ii facura un sicriu de clestar, ca

sa poata fi vazuta de oriunde te-ai uita la ea.

O culcara apoi inauntru si deasupra ii scrisera numele cu slove de aur, precum si ca a fost fiica de imparat. Apoi urcara sicriul pe un varf de munte, de-l asezara acolo, si

de fiecare data, ramanea cate unul de veghe. Vietatile padurii incepura a veni si ele s-o jeleasca; mai intai se arata o buha, apoi un corb, si-n urma acestora o hulubita.

Si asa ramase Alba-ca-Zapada multa, multa vreme in sicriul ei de clestar si nimic nu-i stirbea din negraita frumusete. Parea ca-i vie si doarme, ca era tot asa de alba ca zapada,

de rosie ca sangele si cuparul negru ca abanosul.

Si s-a intamplat ca un fecior de crai sa se rataceasca in padurea aceeasi, dand peste casuta piticilor, sa le ceara gazduire peste noapte.

A doua zi, cand o porni la drum, vazu sicriul din crestetul muntelui si pe frumoasa Alba-ca-Zapada, si citi cu nesat ce scria deasupra, cu slove de aur. Si cum privea ca

vrajit si nu se putea desprinde de locul acela, incepu a-i ruga pe pitici:

- Dati-mi mie sicriul si-o sa va dau in schimb tot ce vi-o pofti inima !

Dar piticii ii raspunsera:

- Nu ti-l dam nici pentru tot aurul din lume.

Daca vazu asa, feciorul de imparat ii ruga si cu mai multa staruinta si ardoare:

- Atunci indurati-va si mi-l daruiti, ca de cand i-am zarit chipul, nu mai pot trai fara ca s-o vad pe Alba-ca-Zapada.Si v-asigur c-o voi cinsti mereu si-o voi pazi ca pe

faptura care mi-e mie cea mai scumpa pe lume !

Auzindu-l cu cat foc vorbea, inimosii pitici se indurara de el si-i daruira sicriul. Feciorul de imparat isi chema slugile si le porunci sa ia sicriul pe umeri si sa-l

urmeze. Si cum mergeau ei asa, se intampla ca unul dintre slujitori sa se poticneasca de-o buturuga si, din pricina zdruncinaturii, bucatica de mar pe care o inghitise Alba-ca-

Zapada ii sari afara din gatlej. O clipita, doar atat sa fi trecut, si domnita deschise ochii, ridica usurel capacul sicriului si se scula in capul oaselor. Si era din nou vie,

de parca s-ar fi trezit tocmai atunci din somn.

- Vai, Doamne, unde ma aflu ? striga ea nedumerita.

Cu ochii razand de bucurie, feciorul de imparat se apropie de dansa si-i spuse:

- Cu mine esti, cu mine !...

Si-i povesti toate cate s-au intamplat. Iar la sfarsit, adause:

- Imi esti mai draga decat orice pe lumea asta, si de te-ai invoi sa ma insotesti la curtea tatalui meu, bine-ar fi, ca ard de dorinta sa-mi fii sotie.

Alba-ca-Zapada ce era sa mai spuna, ca si ei ii cazuse drag...

Porni impreuna cu el si facura o nunta de se duse vestea, cu mare alai si voiosie.

La nunta o poftira si pe masterea cea haina, ca de, tot o socoteau un fel de ruda... Dupa ce s-a gatit ea cu vesmintele cele mai de pret, s-a apropiat de oglinda si a

intrebat-o:

- Oglinjoara din perete, oglinjoara,

Cine e cea mai frumoasa din tara ?

Si oglinda pe data i-a raspuns:

- Frumoasa esti, craiasa, ca ziua luminoasa,

Dar tanara domnita e mult, mult mai frumoasa !...

Atunci dracoaica de femeie incepu sa blesteme de ciuda si sa urle ca scoasa din minti, si deodata simti ca i se face frica, dar o frica atat de ingrozitoare, ca nu stia ce

sa mai faca si-ncotro s-o apuce. La inceput se codi sa mearga la nunta, dar cum nu-si gasea o clipa de liniste, gandi ca trebuie neaparat s-o vada pe tanara imparateasa.

Si de cum pasi in sala tronului, dadu cu ochii de Alba-ca-Zapada si, recunoscand-o, inlemni de spaima si ramase teapana ca o momaie.

Spaima puse stapanire pe toata faptura ei; din pricina asta, imparateasa se uratea vazand cu ochii. Si atat de pocita se facu, ca nici ea singura nu mai cuteza sa se

priveasca in oglinda.

Isi lua lumea in cap si o tinu tot intr-o goana, pana se pierdu in adancul padurii salbatice, ca sa-si ascunda acolo uratenia. Si de atunci, nici unui om nu-i mai fu dat s-

o vada si nimeni nu mai stiu ceva despre soarta ei.

Iar Alba-ca-Zapada trai in bucurie si fericire, impreuna cu tanarul imparat, si daca n-or fi murit, cu siguranta ca mai traiesc si-n zilele noastre...

Iepurasul cel haios

2009-03-22T10:55:40+00:00

Iepurasul cel haios raia odata in padure Iepurasul cel Haios, care isi petrecea toata ziua in cautarea mierii. Bineinteles ca ii placeau morcovii si spanacul, dar mierea era favorita lui!

Cateodata avea noroc sa gaseasca usor miere in scorbura vreunui copac batran. Dar, de cele mai multe ori, trebuia sa gaseasca diverse metode sa patrunda in vizuina Doamnei Urs, unde putea sa manance pe saturate miere din borcanul acesteia.

La un moment dat insa Doamna Urs a observat ca borcanul ei cu miere se tot goleste. "Cineva imi mananca mierea, si am sa-l prind," si-a spus ea.

Doamna Urs a intins o capcana. A pus borcanul de miere pe raftul cel mai de sus al dulapului, dar pe marginea lui, astfel incat acesta sa cada cand va fi atins.

Ziua urmatoare, cand Doamna Urs a plecat la vanatoare, Iepurasul cel Haios a patruns in vizuina ei. A vazut borcanul de miere sus pe raft si s-a urcat sa-l ia. Dar cand l-a atins, borcanul a cazut, Iepurasul cel Haios a cazut si mierea s-a intins toata peste Iepurasul cei Haios!

Vai de mine! Iepurasul cel Haios a incercat si a incercat sa se miste, dar mierea era asa de groasa incat el se lipea de orice atingea. Cand Doamna Urs s-a intors acasa, Iepurasul cei Haios era lipit de podea. "E, si acum sa vedem ce am prins," si-a zis razand Doamna Urs. "Se pare ca voi avea ciorba de iepure in seara asta la masa."

Doamna Urs a umplut cu apa o oala mare neagra si a pus-o pe camin. A aprins apoi focul in camin, sub oala, si a iesit afara sa adune cateva ridichii si cartofi pentru ciorba. Iepurasul cel Haios a incercat si a incercat sa fuga, dar se lipea tot mai rau. "Oh, daca as putea sa scap de aici, niciodata nu as mai incerca sa fur miere!" si-a spus el plangand.

Pe masura ce focul aprins sub oala devenea din ce in ce mai puternic, mierea din jurul Iepurasului cel Haios devenea tot mai subtire. A inceput sa se scurga pe langa urechi, de peste tot, in jos spre labute.Curand Iepurasul cel Haios a fost in stare sa-si miste un picior, apoi pe celalalt. Cu o miscare din coada Iepurasul cel Haios a sarit afara din vizuina Doamne Urs si a pornit-o repede spre padure.

Din acea zi, Iepurasul cel Haios nu a mai mancat niciodata miere. S-a multumit cu morcovi, spanac si salata ca si restul iepurasilor.

Ratusca cea urata

2009-03-22T10:52:50+00:00

Ratusca cea urata

Ce frumos era la tara! Era in mijlocul verii; graul isi legana spicele-i galbene, ovazul era inca verde, si prin livezi fanul era asezat in capite mirositoare; barza se plimba de colo-colo cu lungile-i picioare rosii, vorbind in limba egipteana, limba pe care o invatase de la mama ei. in jurul campiilor si livezilor se ridicau paduri mari, inlauntrul carora erau lacuri adanci.

Da, cu adevarat era nespus de frumes la tara! Razele soarelui se revarsau asupra unui castel vechi imprejmuit cu santuri adanci; foi mari de lipan se inclinau de pe ziduri deasupra apei; si erau asa de late, meat copiii se puteau ascunde sub ele; acolo te gaseai intr-o singuratate ca in adancul unei paduri. Intr-o astfel de ascunzatoare isi facuse cuibul o rata, si isi clocea ouale; era foarte nerabdatoare sa-si vada puii. Nimeni nu venea pe la ea sa-i faca vizita, pentru ca celorlalte rate le placea mai mult sa inoate de-a lungul santurilor, decat sa vina sa bleotocareasca sub frunzele de lipan cu dansa.

In sfarsit incepura a ciocni ouale unul dupa altul; se auzea: "piu! piu!" sopteau puisorii care erau toti vii si scoteau ciocul din gaoace.

"Mac! Mac!" zisera ei mai pe urma, facand o galagie de-ti lua auzul.

Se uitau in toate partie pe sub frunzele verzi, si mama ii lasa in voia lor, caci culoarea verde e foarte buna pentru ochi.

- Ce mare e lumea! zisera puisorii, cum iesira din ou.

- Voi credeti ca lumea e numai cat vedeti aici? zise mama. O! Nu, hotarele ei se intind mult mai departe, dincolo de cealalta parte a gradinii, pana in livada preotului; insa eu n-am fost niciodata pe-acolo. Sunteti toti aici? adauga ea ridicandu-se. Ati iesit toti? Nu, nu-i am inca pe toti, oul cel mai mare nici nu s-a clintit sta neciocnit; Doamne! Ca mult mai tine. Spun drept m-am saturat.

Si se aseza iar sa cloceasca, dar cu un aer foarte plictisit.

- Ei bine, cum merge? intreba o rata batrana, care venise sa-i faca o vizita.

- Mai am numai un ou, si nu stiu ce sa ma mai fac, ca uite nu iese puiul. Ia priveste putin pe cei scosi, nu gasesti ca sunt cei mai draguti bobocei care s-au vazut vreodata? Seamana toti leit cu tatal lor, si el nici macar nu vine sa ma vada.

- Arata-mi putin oul care nu vrea sa ciocneasca, zise rata cea batrana... A, sa stii de la mine, asta-i un ou de curca. Si eu am fost o data pacalita ca si d-ta, si am avut mare grija, si mult necaz am mai tras cu puiul, ca toate jiganiile astea se tem grozav de apa. Nu puteam deloc sa-l fac sa intre in apa. Degeaba voiam eu sa-l invat si bleotocaream si ma rasteam la el, toate erau in zadar! Lasa-ma sa ma mai uit o data la ou; da, asa e, e un ou de curca. Da-l incolo, si mai bine invata pe ceilalti pui sa inoate.

- Ba nu; tot am pierdut eu atata vreme, am sa mai stau o zi-doua, raspunse rata. - Cum vei vrea, zise batrana, si pleca. In sfarsit ciocni si oul cel mare. Piu! Piu! facu puiul, si iesi din ou. Ce mare si ce urat era!

Rata il privi lung si zise:

- Ce fel de boboc, asa mare! Nu seamana cu nimeni de-ai nostri. Oare sa fie intradevar pui ; de curca! Asta-i usor de vazut: am sa-l duc la apa, chiar de-ar trebui sa-l tarasc cu de-a-sila. A doua zi era o vreme de toata frumusetea; soarele stralucea pe frunzele verzi de lipan; mama ratustilor, se duse cu toata fainilia la sant; hustiuliuc, si sari in apa.

- "Mac-mac", zise ea pe urma, si puisorii se scufundara si ei unul dupa altul si apa se inchise la loc deasupra capetelor lor. Dar indata iesira la suprafata apei si incepura a inota repede, repede. Piciorusele lor umblau ca niste lopetele, si toti se bucurau de apa, chiar si bobocul cel mare cenusiu si urat.

- Nu, asta nu-i pui de curca, zise mama. Ce bine stie sa se slujeasca de picioarele lui, si ce drept se tine! E in adevar tot copilul meu, si... nu-i asa de urat cand te uiti mai de aproape la el.

- Mac-mac! Veniti cu mine, sa va faceti intrarea in lume, hai sa va prezint la curtea ratelor. Numai luati seama sa nu va departati de mine, sa nu va calce cineva, si sa va paziti bine de pisica.

Intrara cu totii in curtea ratelor. Ce galagie era acolo! Doua familii se certau pe un cap de tipar, si la urma il lua pisica.

- Vedeti cum se petrec lucrurile in lume, zise rata, ascutindu-si ciocul pe iarba, caci si ea ar fi vrut sa aiba capul de tipar. Acum, miscati picioarele, urma ea; tineti-va toti la un loc si salutati pe rata cea batrana de acolo. Este cea mai de seama dintre toate cate sunt aici. E de rasa spaniola, de aceea e asa de mare, si bagati de seama panglicuta rosie legata la piciorul ei; asta-i ceva foarte frumos si cea mai mare cinste ce se poate face unei rate. Asta inseamna ca stapanul ei nu vrea s-o piarda, si ea trebuie sa fie bagata in seama nu numai de dobitoace, dar chiar si de oameni. Haide, tineti-va bine; nu, nu asa, nu trebuie sa va tineti labele prea apropiate: o raja bine crescuta isi departeaza picioarele cu grija; uitati-va la mine cum tin eu labele in afara. Plecati capul si ziceji: Mac! Mac!

Ei ascultara, si celelalte rate din jurul lor ii priveau, si ziceau tare:

- Ia uita-te aici; mai vin altii acum, parca n-am fi noi destule aici. Pfi! Dar ce boboc e acela? Nu, nu-l primim intre noi, Doamne fereste!

Si deodata o rata mai mare zbura langa el, s-arunca asupra lui si-l musca de gat.

- Lasa-l in pace, striga mama, nu face rau nimanui.

- Se poate, dar e asa de mare si de pocit zise rata care incepuse galceava, ca are nevoie sa fie putin mustruluit.

- Frumosi copii mai are mama, zise rata cu panglica rosie. Toti sunt draguti afara de acela; n-a iesit bine; as vrea sa ti-l mai cioplesti putin.

- Asta nu-i cu putinta, raspunse mama lui. Adevarat ca nu-i frumos; dar are o fire asa de buna, si inoata de minune; as indrazni chiar sa spun ca inoata mai bine decat toti ceilalti. Cred c-o sa creasca frumos si cu vremea s-o mai potrivi el. A stat prea mult in ou, din pricina asta nu-i asa de bine facut.

Pe cand vorbea asa, il tragea binisor de gat si-i netezea pufisorul.

- Si apoi, la urma urmei e un ratoi, si nu-i pasa asa mult de frumusete. Cred c-o sa fie voinic, si o sa-si faca el drumul in lume.

- Dar ceilalti sunt foarte draguti, adauga batrana; acum copii, fiti ca la voi acasa, si de gasiti vreun cap de tipar puteti sa mi-l aduceti.

Si pornira sa se joace, ca si cum intr-adevar ar fi fost la ei acasa.

Dar bietul boboc, cel iesit mai in urma din ou, din pricina urateniei lui, se vazu muscat lovit batjocorit nu numai de rate, dar si de puii de gaina.

- Prea e mare, ziceau toti; si curcanul, care venise pe lume cu pinteni la picioare si se credea imparat se umfla, ca o corabie cand isi intinde panzele, si merse tinta spre el, infuriat grozav, ca i se inrosise tot capul. Bietul boboc nu mai stia ce sa faca: sa se opreasca, sau sa mearga inainte; se simtea destul de mahnit ca era asa de urat si ca era rasul si batjocura tuturor ratelor din curte.

Asa s-a petrecut in ziua dintai, si lucrurile mersera din ce in ce mai rau. Bietul boboc fu izgonit de pretutindeni; surorile lui chiar erau foarte rautacioase cu el, si mereu ii spuneau:

"- Bine ar fi sa te ia pisica, uricioasa dihanie ce esti!" Pana si mama lui li spunea uneori:

"- As vrea sa fii departe de aici". Ratele il muscau, puii de gaina il bateau si femeia care dadea de mancare la pasari il impingea cu piciorul.

Atunci o porni el si iesi afara din curte. Pasarelele de prin tufisuri vazandu-l zburara speriate-. "Si toate astea pentru ca sunt urat", se gandi bobocul; inchise ochii si merse mai departe. Ajunse la un iaz mare, unde traiau ratele salbatice. Se culca acolo in noaptea aceea, ca era tare amarat si cadea de osteneala.

A doua zi, cand se trezira ratele salbatice, dadura cu ochii de tovarasul lor cel nou.

- Ce-i asta? se intrebau ele; bobocul se intoarse in toate partile si saluta cat putu mai frumos.

- Te poti fali, ca esti groaznic de urat! zisera ratele salbatice; dar de asta putin ne pasa noua, -numai sa nu cumva sa te insori cu cineva din neamul nostru.

Sarmanul, parca se mai gandea el sa se insoare, el care nu cerea altceva decat voia de a se culca in stuf si de a bea apa din iaz!

Petrecu astfel doua zile. Iata ca venira in locurile acelea doi gansaci salbatici. Ei nu traisera inca prin lume, asa ca erau foarte obraznici.

- Asculta camarade, zisera noii veniti, esti asa de urat ca te-am lua bucuros cu noi. Vrei tu sa ne intovarasesti? Aici, in apropiere, in cealalta balta sunt gaste salbatice foarte dragute, mai toate domnisoare, si stiu sa cante frumos. Cine stie daca nu ti-oi gasi norocul, cu toata uratenia ta.

Dec-data se'auzi: poc. poc! si cei doi gansaci salbatici cazura morti in desisul de trestii, si apa se rosi de sangele lor.

Poc! Poc! si stoluri de gaste salbatice zburara din stuf. Si iar se mai auzira pocnituri de pusti. Era vanatoare mare; toti vanatorii stateau culcati de jur-imprejurul iazului: cativa stateau la panda catarati pe crengile copacilor, ce se indoiau deasupra trestiilor. O abureala albastrie, ca mici norisori, se rupea de pe copacii intunecosi si se impanzea deasupra apei; apoi sosira in bataie si cainii de vanatoare: Chiau, chiau... si trestiile si loziile se aplecau in toate partile. Ce groaza pe bietul boboc! Isi indoi capul ca sa si-l ascunda sub aripa; dar in aceeasi clipa vazu in fata lui un caine mare, infiorator: limba-i atarna afara si ochii lui salbatici scanteiau de cruzime. Cainele se intoarse spre boboc, ii arata coltii ascutiti si pleca fara sa-l atinga.

- Slava Domnului! suspina bobocul; sunt asa de urat incat nici cainele nu vrea sa ma manance.

Si ramase asa, in tacere, in vreme ce gloantele suierau prin trestii si pocniturile pustilor nu mai conteneau.

Abia pe sub seara zgomotul inceta; dar bietul boboc tot nu indraznea sa se miste. Mai astepta cstva timp, se uita de jur-imprejur, si luandu-si inima in dinti, o rupse la fuga. Strabatu el campii, livezi, cand iata ca o vijelie naprasnica il impiedica de-a merge mai departe.

Nimeri la o cocioaba asa de veche si darapanata, de parca nu stia nici ea in ce parte sa se prabuseasca: si atunci ramanea tot in picioare. Furtuna era in toiul ei, si bietul boboc fu nevoit sa se opreasca si sa se adaposteasca langa cocioaba; toate-i mergeau din ce in ce mai rau. Atunci baga el de seama ca o usa era iesita din tatani; putea deci sa intre inauntru; ceea ce si facu.

Acolo locuia o femeie batrana, cu motanul si cu gaina ei; si motanul, "nepotul ei" fiindca asa-i zicea ea, stia sa-si rotunjeasca spinarea si sa toarca frumos; stia chiar sa scapere scantei, daca-i frecai bine spinarea in raspar. Gaina avea niste picioare foarte scurte, si-i zicea "Patica". Ea facea oua minunate, si batrana o iubea ca pe copilul ei.

A doua zi vazura pe bobocul cel strain. Motanul incepu a morai si gaina a carai.

- Dar ce este? Intreba femeia uitandu-se in jurul ei. Si cum ea nu prea vedea tocmai bine, crezu ca-i vreo rata mare care se ratacise.

- Iaca un noroc pe noi, zise batrana, o sa avem de-acu oua de rata. Numai de n-ar fi ratoi! In sfarsit o sa vedem.

Astepta ea vreo trei saptamani, dar nu vazu nici un ou. Motanul era stapanul in casa aceea, iar gaina era stapana; asa ca aveau obiceiul sa spuna: "Noi si lumea"; ei amandoi credeau ca fac jumatate si chiar cea mai buna jumatate din lume. Bobocul indrazni sa gandeasca si el ca ar putea sa mai incapa si alte pareri; dar aceasta supara foc pe gaina.

- Nu.

- Ei bine, atunci sa faci bine sa-ti tii gura inchisa; ai auzit? si motanul il intreba si el:

- Tu stii sa-ti faci spatele rotund? stii tu sa torci si sa scaperi scantei?

- Nu.

- Atunci n-ai dreptul sa-ti dai parerea, cand oamenii intelepti vorbesc intre ei.

Si bobocul se culca si el amarat intr-un colt; dar deodata racoare si lumina patrunsera in odaie si asta-i dadu o asa mare pofta de a inota, ineat nu-si putu tine gura si spuse gainii dorinta aceasta a lui.

- Ce-i asta? zise ea. N-ai nici o treaba, si de aceea iti vin tot felul de gargauni. Fa oua sau toarce, si toate astea au sa-ti treaca.

- Totusi, e un farmec nespus sa plutesti pe apa, zise bobocul; e asa de placut sa simti apa cum se-nchide deasupra capului tau si sa te dai la fund!

- Da, trebuie sa fie o mare fericire, intr-ade-var, raspunse gaina; imi pare insa ca nu prea esti in toate mintile. Intreaba putin pe motan, care-i faptura cea mai inteleapta din cate cunosc eu, daca-i place sa inoate sau sa se dea la fund; despre mine nu-ti mai vorbesc.

Intreaba si pe stapana noastra: nimeni pe lume nu-i mai priceput; crezi tu ca ea ar avea pofta sa inoate sau sa simta cum se-nchide apa deasupra capului ei?

- Nu ma intelegi, zise bobocul.

- Noi? Nu te intelegem noi? Dar cine te-ar intelege atunci? Te crezi tu mai invatat decat motanul si decat stapana noastra? De mine nu mai spun nimic. Nu te crede prea mult copile, mai bine muljumeste lui Dumnezeu pentru tot binele ce ti-a dat. Ai poposit colea, la caldurica, ai gasit o societate de la care ai putea folosi mult si in loc de asta tu te pui sa judeci si sa te faci nesuferit. Nu-i deloc o placere sa traiasca cineva cu tine. Crede-ma, eu iti vreau binele; iti spun poate lucruri neplacute; dar tocmai dupa asta se cunosc adevaratii prieteni. Urmeaza sfaturile mele si incearca sa faci oua, sau invata sa torci.

- Mie-mi pare ca mi-ar fi mai de folos sa dau o raita prin lume, raspunse bobocul.

- Cum vei vrea, zise gaina.

Si bobocul porni; luneca pe apa, se dete la fund; dar toate lighioanele-l dispretuiau din pricina urateniei lui. Sosi toamna, frunzele din padure se ingalbenira, vantul le facea sa zboare, cerul se posomori; nori grei se bolovaneau incarcati de gheaja si de zapada. Pe gard ciorile zgriburite de frig croncaneau; numai cat te gandeai si te apuca tremurul. Bietului boboc numai bine nu-i era.

Intr-o seara, pe cand soarele apunea frumos dupa deal, un stol de pasari mari si falnice iesira de prin tufisuri; bobocul nu mai vazuse niciodata asemenea pasari; erau de-o albeata stralucitoare si aveau gatul lung si mladios. Erau lebede. Glasul lor era cu totul deosebit; isi desfacura aripile lor lungi si sclipitoare, pentru a se duce departe de locurile acestea, departe, in tarile calde, sa caute lacuri care nu ingheata niciodata. Se inaltau in sus asa de sus incat bietul boboc se simti grozav de umilit se invarti in apa ca o roata, ridica gatul, si-l intinse in sus spre lebedele calatoare, si dadu un tipat asa de ascutit si de ciudat ineat se sperie el singur de glasul lui. Nu mai putea uita frumoasele pasari, fericitele pasari din slavi, si cand nu le mai zari deloc se dete la fund; iar clmd iesi la fata apei, parca nu mai era el. Habar n-avea ce pasari erau acelea, si unde se duceau ele; si cu toate astea le iubea, ii erau dragi cum nimeni nu-i fusese asa drag pe lume. N-avea nici un necaz pe ele.

Ar fi fost prea fericit daca ratele l-ar fi ingaduit si pe el, biata fiinta urata, sa stea cu ele. Si iarna era asa de frig; bobocul inota mereu in fata apei ca s-o tmpiedice de-a ingheta de tot; dar in fiecare noapte copca in care inota se facea tot mai mica. Era un ger asa de cumplit ca se auzea gheata trosnind; bietul boboc era silit sa-si miste picioarele, pentru ca sa nu se inchida copca in jurul lui. Dar, in sfarsit se simti istovit; osteneala-l dobori; nu se mai putu misca si fu prins de gheata.

A doua zi de dimineata, veni pe-acolo un taran si-l vazu; s-apropie, sparse gheata, lua bobocul si-l duse femeii lui. Acolo bobocul isi veni in simtire.

Copiii dadura sa se joace cu dansul, dar bobocul crezand ca vor sa-l omoare, de frica s-arunca hustiuliuc in oala cu lapte, incat tot laptele se imprastie in odaie. Femeia striga si batu din palme de manie; el, nebun de spaima, sari in putinei, de-acolo in covata cu faina si pe urma isi lua zborul afara. Acum era frumos de vazut! Femeia racnea, alerga dupa el si voia sa-l bata cu clestele; copiii se repezira pe gramada de gunoi, ca sa prinda ratoiul. Ei radeau si tipau; noroc pentru bietul boboc, ca poarta era deschisa; se strecura binisor printre crengi si se ghemui in zapada, prapadit de osteneala.

Ar fi prea jalnic de povestit toate necazurile si suferintele ce-a avut bietul, de indurat in iarna aceea strasnica.

Statea rebegit culcat in marginea iazului, printre trestii, cand intr-o zi incepu soarele a straluci si-l dezmorti cu razele lui. Ciocarliile cantau. Era o primavara fermecatoare.

Atunci, deodata bobocul indrazni sa se lase aripilor lui, care - minune - bateau aerul cu mult mai multa putere ca alta data si erau in stare acum sa-l duca departe, oriunde... in curzind se pomeni intr-o gradina mare, unde merii erau inflorifi si socul raspandea miresme dulci aplecandu-si crengile lui lungi si verzi pana deasupra santurilor. Ce frumoase erau toate in locurile acelea, si cum se cunostea ca era primavara!

Din adancimea tufisurilor iesira trei lebede albe si mandre, de toata frumusetea. Ele bateau din aripi si lunecau lin pe luciul apei. Bobocul cunostea pasarile acestea minunate; el fu cuprins deodata de-o neliniste ciudata:

- Vreau sa ma due la ele, la pasarile acestea imparatesti; au sa ma ucida ca am indraznit eu, asa de urat sa ma apropii de ele; dar ce-mi pasa? La urma urmei, e mai bine sa ma omoare decat sa fiu fmpins cu piciorul de servitoare si sa indur toate necazurile iernii.

Se arunca in apa si vasli maintea lebedelor. Acestea-l vazura si venira spre el cu penele zburlite:

- Omorati-ma, zise bietul boboc si aplecandu-si capul pe fata apei, isi astepta moartea. Dar ce vazu in oglinda apei! Isi vazu, acolo sub el, insusi chipul lui; nu mai era insa o pasare sluta, cu pene cenusii, inchise, o pasare urata, de care fugeau toti, era si el acum lebada! Da, era lebada.

Nu-i nici un rau sa te nasti intr-o curte de pasari, cand iesi dintr-un ou de lebada.

Si acum parca-i parea bine de toate suferintele si necazurile ce indurase; acum pentru intaia oara gusta el toata fericirea, vazand frumusetea care-l inconjura, si lebedele cele mari inotau in jurul lui si-l mangaiau cu ciocurile lor.

In gradina venira copii, care aruncau paine si graunte in apa; si cel mai mic dintre ei striga:

- lata una noua! si ceilalti copii tipau si ei de bucurie:

- Da, da, adevarat a venit una noua! si bateau din malni si jucau pe mal; alergara apoi la parintii lor si venira iar sa arunce paine si prajituri zicand cu totii:

- Cea noua a cea mai frumoasa! E tanara si ce lin pluteste...

Si lebedele mai batrane plecau gatul in fata ei.

Atunci ea se simti rusinata, si isi ascunse capul sub aripa; nu stia singura cum sa mai stea, ca era prea mare fericire pentru ea. Dar nu era ingamfata deloc. O inima buna nu e niciodata ingamfata. Se gandea cum fusese oropsita si batjocorita pretutindeni si iata ca acum auzea pe toti zicandu-i ca-i cea mai frumoasa pasare dintre toate pasarile frumoase. Si socul isi indoia crengile lui spre dansa, si soarele raspandea asupra-i o lumina calda si binefacatoare! Atunci isi umfla si ea penele, isi inalta gatul frumos si striga din toata inima:

- Atata fericire niciodata n-am visat. Cum as fi putut eu visa atata fericire! Eu care eram "bobocul de rata cel urat"!

Craiasa albinelor

2009-03-22T10:28:06+00:00

Craiasa albinelor de Fratii Grimm

Au fost odata doi feciori de imparat, care au pornit sa-si incerce norocul prin lume, si feciorii astia au ajuns sa duca o viata atat de ticaloasa si desarta, ca n-au mai avut indrazneala sa calce pragul casei parintesti.

Si cum trecuse vreme, nu gluma, si nu venise nici o veste de la ei, fratele lor mai mic, pe care-l poreclisera Prostila, pleca in cautarea lor. Dar cand dadu in sfarsit de fratii sai, acestia incepura sa-si bata joc de dansul:

- Auzi, prostanacul, sa creada c-o sa poata razbi prin lume, cand noi, mai isteti decat el, n-am prea facut isprava mare !

Totusi pornira la drum catestrei si, tot mergand ei asa, iata ca dadura peste un musuroi de furnici. Cei doi frati mai varstnici voira pe data sa-l surpe si sa-l rascoleasca, pentru a vedea cum micile fapturi o vor lua la goana inspaimantate de moarte. Dar prostila ii opri, strigandu-le:

- Lasati ganganiile in pace ! N-o sa ingadui sa le tulburati linistea !

Pornira ei mai departe si, dupa un cot de deal, dadura peste un lac, pe luciul caruia inotau o multime de rate. Cei doi frati mai mari se repezira sa prinda cateva, ca tare ar fi avut pofta sa le friga. Dar Prostila se impotrivi si de data asta:

- Lasati zburatoarele in pace ! N-o sa ingadui sa le ucideti !

Mersera ei mai departe si, intr-o buna zi, numai ca nimerira langa un roi de albine, aflat intr-o scorbura de copac. Si avea roiul acesta atata miere, ca se prelingea pe trunchi, de-ai fi zis ca este un izvoras... Cei doi frati mai mari isi pusera in gand sa dea foc copacului si sa inabuse albinele, ca sa poata lua mierea. Dar prostila se impotrivi cu si mai multa tarie:

- Lasati albinele in pace ! N-o sa ingadui sa le dati foc !

In cele din urma, cei trei frati dadura peste un palat, si avea palatul asta grajduri, cate n-ai fi gasit nici in zece palate imparatesti. Si-n ele se aflau o multime de cai, toti de piatra. Cat despre oameni, nu se zarea unul pe nicaieri. Strabatura ei toate salile palatului si intr-un sfarsit se pomenira in dreptul unei usi zavorate cu trei lacate.

Si avea usa asta o ferestruica, taiata taman la mijloc. Cei trei catara prin ea si ce crezi ca le fu dat sa vada: in fundul unei camere se afla un mosneag care statea aplecat deasupra unei mese !... Strigara la el o data, strigara a doua oara, dar mosneagul nu-i auzi. Mai strigara a treia oara, si abia atunci se trezi mosul, descuie lacatele si se ivi in prag.... Si fara sa spuna o vorba, ii pofti sa se aseze la masa incarcata cu fel si fel de bunatati. Dupa ce mancara si baura dupa pofta inimii, mosneagul ii duse in cate un iatac, ca sa se odihneasca.

A doua zi, batranul intra in odaia celui mai mare dintre frati si, facandu-i semn sa-l urmeze, il duse pana in dreptul unei mese de paitra. Pe masa asta se aflau scrise trei incercari care, de-ar fi fost dezlegate, ar fi avut darul sa smulga palatul de sub puterea blestemului.

Prima incercare glasuia astfel: "Sub covorul de muschi al padurii stau ascunse cele o mie de boabe de margaritar ale fiicei imparatului, care toate trebuie gasite intr-o singura zi. Daca la asfintitul soarelui va lipsi macar una dintre ele, cal care s-a incumetat sa le caute se va preface in stana de piatra !"

Cel mai mare dintre frati porni in padure si cauta toata ziua, dar cand fu sa apuna soarele, baga de seama ca toata truda i-a fost in zadar si ca n-a putut sa adune mai mult de o suta de boabe de margaritar.

Si atunci se intampla asa cum sta scris pe tablia mesei: flacaul se prefacu in stana de piatra !

In ziua urmatoare isi incerca norocul si fratele cel mijlociu, dar nici lui nu-i merse mai bine.. Si oricat se stradui el, nu fu in stare sa gaseasca mai mult ca doua sute de boabe de margaritar. Si se preface si el in stana de piatra.

Iata ca veni si randul lui Prostila... se apuca el sa caute in desimea covorului de muschi, dar gasea cu atata anevoie cite un bob de margaritar, totul mergea atat de incet, ca-l cuprinse deznadejdea.

Si cum nu stia in ce chip s-o scoata la capat, se aseza pe o piatra si incepu sa planga. Si cum plangea el asa, numai ce I se infatisa craiasa furnicilor, insotita de cele cinci mii de slujitoare ale sale. Erau tocmai furnicile pe care flacaul le scapase de la pieire. Nu trecu mult si micile ganganii izbutira sa adune toate cele o mie de boabe de margaritar si facura din ele o gramada bunicica.

A doua incercare era mult mai grea: trebuia sa fie scoasa din fundul lacului cheia de la iatacul domnitei.

De indata ce Prostila ajunse la marginea lacului, se ivi inotand un card de rate. Erau tocmai ratele pe care el le scapase de la pieire. Si lasandu-se in adanc, ele ii adusera cheia care zacea pe fundul malos al lacului.

Cea de a treia incercare era insa cea mai grea: dintre cele trei domnite adormite, flacaul trebuia sa o recunoasca pe cea mai tanara si mai frumoasa. Ei, dar cum naiba s-o recunoasca, cand semanau catestrele ca picaturile de apa ! Ca doar numai un singur lucru le deosebea: mai inainte de a fi adormit, fiecare gustase ceva dulce - cea mai mare rontaise o bucata de zahar, cea mijlocie bause o cescuta cu sirop, iar cea mica luase o lingurita de miere.

"Ei, acu' sa te vedem pe unde scoti camasa !" se gandi Prostila in sinea lui. Si iata ca veni in zbor o albina. Era chiar regina roiului pe care flacaul o scapase de la pieire. Se roti ea de cateva ori prin iatac, cerceta pe rand buzele celor trei domnite adormite si se aseza in cele din urma pe gura aceleia care gustase din miere. Si astfel putu prostila sa o recunoasca dintr-o data pe cea mai tanara si mai frumoasa dintre domnite. Si numaidecat se risipi vraja, de parca nici n-ar fi fost. Castelul se smulse din somnul cel adanc si toti acei care fusesera prefacuti in stane de piatra isi recapatara infatisarea omeneasca.

Prostila o lua de nevasta pe cea mai tanara si mai frumoasa dintre domnite si, dupa moartea craiului, urca pe scaunul domnesc. Iar fratii lui mai mari socotira ca nici celalalte domnite nu erau chiar asa de lepadat, si traira cu totii ani multi in belsug si fericire.

Printesa spunandu-le povestea prietenilor ei

Lacrimi de crocodil

2009-03-22T10:20:19+00:00

Lacrimi de crocodil

Undeva in sus pe Nil

sta ascuns un crocodil.

Fioros, mare, flamind

pe sub apa trece lin

si doar ochii-si tine afara

stind la pinda dupa prada.

De o vede, o insfaca

si-o inghite dintr-o data

apoi plinge cu amar,

varsind lacrimi iar si iar,

de aproape te insala

ca jeleste biata prada.

De ce plinge un crocodil

e pentru ca-i chiar un chin

sa inghita o bucata,

cum o face: toat-odata!

Fericirea prin povesti si culoare

2009-03-16T15:32:44+00:00

Fericirea prin povesti si culoare Sunt convins? c? de fericirea copiilor de ast?zi,depinde viitorul de m�ine. �ncuraj�nd copiii s? citeasc? ?i s? asculte pove?ti contribuim la fericirea copil?riei lor. Pove?tile stimuleaz? imagina?ia copiilor, le insufl? anumite valori ?i le fac lumea mai frumoas?. E un lucru dovedit- copiii c?rora li se citesc pove?ti �nainte de culcare, dorm mai bine, se simt mai iubi?i, sunt mai creativi, mai sociabili ?i mai vorb?re?i. Ce ne facem �ns? cu evolu?ia asta rapid? cu care ne confrunt?m? Copiii iubesc din ce �n ce mai mult desenele animate ?i uit? pove?tile. Tot mai mul?i p?rin?i prefer? s? �?i lase copiii �n grija DVD-urilor cu desene �n loc s? le citeasc? pove?ti de ?noapte bun??. Acest fenomen nu duce la altceva dec�t la sc?derea interesului ?colarilor pentru citit. Pictura pe pere?ii camerelor copiilor, nu numai c? alung? fricile ?i co?marurile, dar stimuleaz? dragostea copiilor pentru pove?ti. Pict�nd camera copilului cu personajele de poveste preferate, crea?i un univers magic pentru cel mic. C�nd vine ora de culcare ?i v? �nveli?i micu?ii, aprinde?i o veioz? ?i lua?i cartea de pove?ti �n bra?e. Copilul se va sim?i �n siguran?? ?i va adormi ascult�ndu-v? vocea ?i privindu-?i personajele preferate. Va visa frumos ?i va iubi momentele acestea pentru c? vor deveni un ritual al vostru. Ce poate fi mai frumos dec�t s? adormi ascult�nd povestea Albei ca Z?pada sub privirea cald? a acestui personaj celebru, pictat cu grij? �n camera ta? Pove?tile au �ntotdeauna o moral? foarte important? pentru cei mici. �ncerc �n pove?tile mele s? folosesc acela?i mecanim de educare prin joc. Scriu pove?ti personalizate pentru a-i apropia pe cei mici de citit ?i pentru a-i atrage implic�ndu-i. Un copil care nu vrea s? se spele pe din?i prime?te de la mine o poveste scurt? prin care afl? ce se �nt�mpl? c�nd nu te speli pe din?i, dar mai ales r?m�ne surprins pentru c? personajul principal �i poart? numele ?i �nt�mpin? acelea?i poveste ca ?i el. Camera poate deveni propria poveste.Personajele pictate pot da exemple pozitive, pot spune pove?ti despre micul locuitor al spa?iului de basm. �n plus consult�ndu-v? cu cei mici �n privin?a decor?rii camerei v? ve?i �nt?ri rela?ia cu ei, le ve?i demonstra c? le pre?ui?i p?rerile, �i ve?i cunoa?te mai bine ?i le ve?i stimula imagina?ia. Ar fi p?cat s? l?s?m pove?tile s? piar?. G�ndi?i-v? de c�t? pl?cere ne-am bucurat noi �n copil?rie ascult�nd ?i citind basme, ar fi p?cat s? ne lipsim copiii de copil?rii cu fe?i frumo?i, z�ne, spiridu?i ?i sf�r?ituri ve?nic fericite. Introduc�nd pove?tile �n casele noastre, prin pictur? ?i ulterior prin lectur? investim �n creativitatea, inteligen?a, imagina?ia ?i optimismul viitorilor adul?i. Zapacita, autoare povesti pentru copii povesti@zapacita.ro http://www.zapacita.ro

Desene pe pereti

2009-02-03T03:07:49+00:00

Cine suntem noi? Suntem un grup de artisti specializati in fresce murale (desene pe pereti) ce va pot ajuta sa transformati dormitorul copilului dumneavoastra intr-un taram de basm, populat cu personaje preferate din desene animate si basme, in care imaginatia nelimitata a celui sa mic se poata exprima Ce am hotarat? Am decis ca pentru fiecare metru patrat pictat sa donam 50 ron/m2 catre o fundatie, diferita pentru fiecare lucrare. Ne dorim sa alegem fundatia impreuna cu cel care ne cere lucrarea, pentru a adauga ceva in plus muncii noastre.

www.cameradesenelor.ro

CLUB ROOMS

Ce spune pshihologul

2006-01-01T01:00:07+00:00

Copiilor le place sa scrie pe pereti,dar stiti de ce? Ei vor sa lase urme ale trecerii lor ,ale apartenentei la acea locuinta , aceasta scriere pe pereti este nu altceva decat mesajul ancestral al stramosilor care-si decorau habitatul cu scene din viata lor.

Parintii se supara, ii cearta ca strica peretii, dar de multe ori nu prea au rezultate.

Solutia? Sa decoreze camera copilului asa cum isi doreste Maria Sa, Copilul.Personajele favorite il vor insoti pe parcursul noptii, se va simti in singuranta alaturi de Alba ca Zapada, sau Bambi sau Batman.

Camera copilului trebuie sa fie un colt de poveste, un spatiu care sa-i confere siguranta si sentimentul de ?acasa?.

Camera micutului e importanta inca dinainte de a se naste, caci atunci cand parintii o decoreaza , apare o emotie care traverseaza bariera placentara si se transmite, intr-un mod pozitiv, copilului din burtica.

Bebelusul va pastra in memoria sa vizuala, chiar daca mai tarziu o va transfera in subconstient, va pastra deci amintirea primului desen zarit in camera sa.Asta il va ajuta , pe parcursul cresterii sale sa-si identifice camera, sa lege prietenii cu personajele desenate ,sa le marturiseasca mici secrete.

Desenele din camera copilului il ajuta intr-un mod esential sa valorizeze un anumit personaj , sa aiba o imagine reala a Scufitei Rosii sau a Croitorasului cel Viteaz, atunci cand mami ii citeste povestea respectiva.

De asemenea, decorarea peretilor poate fi utila in educatia lor , atat seara, la culcare sa-si ia noapte buna de la fiecare personaj de pe peretii camerei sale cat si dimineata, cand le va da binete.

Se pot tese povesti despre ce prefera sa manance fiecare ,ce obiceiuri are fiecare :se spala Fat Frumos pe dinti?Desigur, uite ce zambet frumos are, ce dinti albi si stralucitori. Dar Cenusareasa, crezi ca plange la baie sau mananca cereale la micul dejun?Desigur, de aceea Zana cea Buna a venit la ea si i-a daruit cea mai frumoasa rochie. Si iata ca acolo, pe peretii camerei copilului se afla chiar primii sai prieteni.

Daca vorbim despre prescolar, deja de pe la 3-4 ani el are personaje favorite care, de asemenea vin in primul rand in ajutorul parintilor.Aceste personaje isi au un rol major in ceea ce copilul crede si face.Un desen cu Nemo ii poate starni imaginatia si astfel va dori sa invete si despre alti pestisori din ocean;unul cu Lighting Mc Queen ii poate induce micutului dorinta de a deveni campion,de a concura ? ceea ce nu e putin lucru; tavanul pictat cu stele si cu doamna Luna, il pot invita sa patrunda, chiar daca la nivel minimal, in tainele astrologiei.

Fiecare amanunt din habitatul copilului are un mare impact psihologic asupra sa, cu atat mai mult propria sa camera.El se va simti un mic stapan al imparatiei sale, va fi spatiul lui care-i apartine exclusiv ; si asa cum noi, adultii avem dezvoltat simtul proprietatii, la copil acesta desi exita deja , se dezvolta cu atat mai mult cu cat el isi cunoaste clar locul,rangul si importanta in ierarhia familiala dar si in cea a spatiului de locuit.

In concluzie, decorarea camerei copilului cu picturi pe pereti va crea o poveste in care chiar el, Copilul poate fi personajul principal.

Nume mari ale psihologiei arata importanta terapeutica a povestilor atat in viata copiilor dar si in cea a adultilor.

Nu ezitati sa colorati real imaginatia copilului, ascultati-l si luati-l in serios atunci cand va adreseaza o cerere sau va face o marturisire.Si amintiti-va sa ii spuneti cat mai des?Te iubesc?, iar desenele de pe pereti pot fi o metafora ce le demonstreaza subliminal micutului faptul ca e cel mai important omulet din viata voastra.

Dupa ce camera va fi amenajata, veti constata cata liniste si confort psihic veti resimti chiar voi, parintii in imparatia micului vostru Print/ Printesa.

Psih Loredana Tudorache

l_oredana@yahoo.com